Țin să recunosc că ne-a mai rămas relativ puțin timp pentru a explora orașul, cam o jumătate de zi.
Alina și Stephen au avut 2 zile extra cât am fost noi în deșert să străbată orașul, prin urmare ei știau drumul și scurtăturile.
Prima oprire o facem la faimoasa moschee Koutoubia. Moscheea este vocea chemării la rugăciune de 5 ori pe zi fiind situată în cea mai populară piață Jemaa el-Fna. Minaretul de 70 m înălțime domină piața și veghează încă din secolul al XII – lea.
În partea nordică a minaretului se pot vedea ruinele primei moschei. Se pare că moscheea originală nu a fost perfect aliniată spre Mecca așa că s-au decis să o alinieze corect.
O luăm din loc și mergem spre centrul și inima orașului, locul unde se petrece toată acțiunea și probabil cel mai aglomerat loc Jemaa el-Fnaa, situată în orașul vechi. O atmosferă foarte faină, forfotă, oamenii vorbesc tare, se târguiesc, negociază. Alina e ghidul iar Stephen a ajuns maestru în negocieri așa că orice lucru cumpărat este negociat de el :)).
Piața este un adevărat labirint de străduțe întortocheate, magazine, forfotă continuă și o explozie de arome și culori. Exact același sentiment care l-am avut și în Turcia.
După atâta plimbat ne oprim la un restaurant cu vedere spre moschee și ne bucurăm de prânz când dintr-odată se aude o bubuitură urâtă: se surpase acoperișul terasei aceluiași restaurant unde eram noi. Noi am hotărât să mâncam sus pe terasă iar sub noi s-a surpat acoperișul terasei de la parter. Poliție, pompieri prezenți în 2 minute și 0 răniți. Sinceră sa fiu, pe moment m-am gândit că sunt focuri de armă. Poliția patrulează constant în zonele aglomerate și frecventate de turiști.
Între timp la restaurant încerc să fac check-in-ul căci spre seară avem zbor, introduc toate datele și mi se deschide un mesaj că acesta nu este un bilet de îmbarcare și că trebuie listat. E clar că aeroportul nu are cititor de cod de bare și nu se poate scana.
În mintea mea, mergem la hotel să ne luăm bagajele și listez biletele de îmbarcare la recepție.
Ajungem frumos la hotel, ne luăm bagajul și o rog pe doamna de la recepție să ne listeze biletele de îmbarcare. Șoc și groază când mi-a cerut 200 dirhami/ pagină (18 euro / pagină?!?!?!?!?!?!?!).Am rămas blocată și sincer nici nu vreau să știu ce față am făcut. Cum trăznet să ceri 36 euro pentru 2 pagini listate?!?!?!?!?!?! Eh, profitori, fraieri ca mine cu aplicația companiei aeriene sigur au fost grămadă iar cititor de bare la aeroport, pauză.
Nu aveam ce să facem, ori plătim aici, ori plătim altă căruță de bani ca să facem check-in-ul în aeroport. Nu îmi revin din șoc și așteptăm transferul ca să ne ducă la aeroport. Stăm ce stăm și nimic. Sun la firma de transfer, găsește toate datele dar șoferul nicăieri. Se pare că se dusese la alt hotel. Nu mai era timp de așteptat așa că luăm un taxi.
Ajungem la aeroport și vedem că este coadă la intrarea în aeroport. Mă întrebam oare ce se mai poate întâmpla?
Ajungem și noi la intrare ca să vedem că doar ca să intri în aeroport trebuie să treci și tu și bagajul printr-un scanner ca la securitate. Bun, noroc că se mișcă destul de repede.
Avânt toți biletele de îmbarcare listate, mergem spre securitate. Era un domn care verifica biletele de îmbarcare și ne spune că nu e bine că prima oară trebuie să mergem la ghișeul de check-in. Și noi nelămuriți întrebăm de ce pentru că nu avem bagaj de cală și biletele de îmbarcare sunt aici.Răspunsul este că avem nevoie de o stampilă pe biletul de îmbarcare. Ștampilă pentru ce?!?!?! Nu a mai știut să ne spună, așa că ne punem frumos la rând la ghișeul de check-in.
Bombănim toți 4 că nu înțelegem care e faza cu ștampila lui pește. Ajunge și rândul nostru, dăm biletele de îmbarcare ca omulețul de la ghișeu, un nene de 1,4 m să ne spună că avem nevoie de viză. Do we need what?!?!?!?!?!?!? Și îi spunem că nu avem nevoie de viză, nu am avut nevoie de viză la intrare, o sa avem nevoie la ieșire? S-a dus omul să întrebe ceva coleg și de fapt da, NU avem nevoie de viză. Spiritele s-au încins maxim, ne-au pus ștampila pe biletul de îmbarcare, nenea de mai devreme a semnat biletul de îmbarcare și cu greu am reușit să trecem.
Recunosc că a fost cea mai ciudată experiență avută vreodată în aeroport și am zburat ceva până acum.
Până la urmă am făcut haz de necaz și după alte 3 ore am ajuns înapoi în Dublin. Ploaie și frig de îmi vene să plec iar.
Mihai mi-a promis că e prima și ultima oară când calcă în Maroc iar pentru mine învățătură de minte că aplicația de la compania aeriană și tehnologia nu mă salvează de fiecare dată.
Itinerar:
Marrakech: gust dulce (sau sărat?) de Africa
Ziua I: Marrakech la ceas de seară